Momente unice, amintiri cat viata...

Uneori ma intreb ce episoade din existenta mea mi-ar trece prin minte daca as fi intr-o situatie limita si mi s-ar derula viata pe repede-nainte, cum vedem in filme. Fara urma de indoiala, as putea retrai oricand emotiile si sentimentele care m-au insotit cand i-am avut pe copii. De cate ori ma uit la ei si ma minunez ce mari sunt si cat de repede se scuge timpul, de atatea ori imi aduc aminte, cu detaliu de amanunte, prima intalnire cu ei. De la ultimele minute acasa si zapaceala generala care se instala inevitabil, desi in timp, dupa primul si al doilea copil ne simteam mai antrenati : fugi si ia-o pe mamaie ca sa stea cu Ioana (apoi fugi si ia-o pe mamaie ca sa stea cu Ioana si Filip), bagajul? unde-i bagajul? (desi era pregatit cu saptamani inainte), telefonul! unde mi-e telefonul?, apoi drumul spre spital, glumele facute cu sotul in masina din dorinta de a trece timpul mai repede si de a ne ascunde emotiile, ratarea intrarii la Municipal (desi el stia drumul ca in palma, dar nu mai gandea limpede), teama de a nu naste in masina (cum tot in filme vedem), controlul, fisa de internare cand imi uitam si numele...tremuratul pe care nu reuseam sa mi-l stapanesc si nerabdarea... Apoi mult asteptatul moment cand vedeam mogaldeata si atingeam momentul ala de fericire si euforie punand-o la san.

Ca ieri vad imaginea mea cu Ioana de 2 zile, infasurata toata intr-un port bebe rosu, in care daca nu eram atenta, o pierdeam, pregatindu-ne sa iesim pe usa spitalului si asteptandu-l pe tati sa traga masina cat mai aproape ca sa nu o atinga gerul de ianuarie. Eram atat de mandra de comoara pe care o strangeam la piept, incat mi se parea ca toata lumea se uita numai la noi si ne admira.

Primul drum in trei (Municipal-casa) si toate gandurile mele care se invalmaseau despre cum mi s-a schimbat viata si despre lucrurile frumoase care urmau sa vina. Si au venit! 

Imi aduc aminte cat ma minunam de bebe Filip, blond ca un puf de pui de gaina, rotund si frumos, cum nu mai vroiam sa-l pun in patutul pregatit pentru bebei si cum ma uitam stramb la toti binevoitorii care-mi dadeau sfaturi si previziuni despre cum se va invata el in brate. Dar eu stiam mai bine, ca doar si pe Ioana o tinusem numai in brate cu zilele si noptile si slava Domnului, eram amandoua bine mersi!

Le simt si acum mirosul divin de lapte si miere si mi-a ramas si acum obiceiul aproape animalic de a-i mirosi si a ma bucura de aroma lor de copii. 

A urmat Sara, furmusetea si gingasia ei ma faceau sa amutesc de placere si doar eram antrenata, traisem aceleasi emotii de doua ori inainte si totusi nu ma mai saturam de drag. Tin minte ca in spital fiind cu ea, ma gandeam cu un mare dor la copiii care ma asteptau acasa, simteam nevoia sa-i am si pe ei aproape, iar acum, de cate ori am ocazia, ii strang pe toti trei la piept.

Daca inchid ochii, vad ultimele revelioane linistite in doi, apoi in trei, in patru (eu cu o burta imensa de fiecare data si numarand zilele pana la termen, toti trei nascundu-se in ianuarie si februarie) si in final, in cinci. Ma indulcesc mereu cu mutritele lor si rad si acum cand imi amintesc cum a reactionat Ioana la un an si jumatate cand am dus-o prima oara la mare si s-a intins pe nisip facand 'Ingerasi' ca in zapada sau figura lui Filip cam la aceeasi varsta, cand se arunca tinut de manute in piscina pentru copii, iar rasul lui in hohote era tot ce vroiam sa aud. 

Este incredibil cum mintea inregistreaza si reda fara nicio greutate amintirile dragi si emotiile puternice, mai ceva decat orice gadget performant. La fel de minunat e cum mamele uita in timp toata durerea si procesele mai putin placute prin care trec. Sunt convinsa ca amintirea acestor trairi va fi la fel de intensa si peste ani cand ei vor fi deja mari. Lor li se vor adauga altele si altele ca intr-un puzzle de a carei imagine te bucuri pe masura ce potrivesti piesele.