Fericire la cub :)

Sunt singura la parinti si de cand eram copil imi placeau familiile numeroase. Toate prietenele mele aveau cate un frate sau o sora mai mica/mic sau mai mare. Desi unii dintre ei erau ca soarecele cu pisica, ii invidiam cand ii vedeam impreuna, cand stiam ca se aduna la masa sau cand pleacau in vacanta. As fi vrut sa am si eu cu cine sa ma ciondanesc macar. O intrebam mereu pe mama de ce eu nu am frati si ma simteam destul de singura atunci cand ne retrageam in casa dupa o zi intreaga de joaca in fata blocului. Sunt convinsa ca daca sanatatea i-ar fi permis, ar mai fi facut si mama copii, dar  nu a fost sa fie.

Cand mi-am facut planurile pentru viata, am stiut ca voi avea doi copii, nu concepeam altfel. Asteptarile mele au fost depasite cu mult si a aparut si al treilea. Ii spun mereu Ioanei ca Filip si Sara sunt darurile mele pentru ea. La fel ii spun si lui Filip, sa se bucure de surori, pentru ca sunt cel mai bun si frumos lucru pe care noi ca parinti i l-am putut face cadou. Le repet intr-una cat sunt de norocosi si cat trebuie sa se respecte si pretuiasca. Ei stiu deja ca atunci cand mami si tati vor fi foarte batrani sau vor urca la Doamne Doamne, nu vor fi singuri, ci vor fi legati pe viata. Tare mi-as fi dorit si eu, adult fiind, mai ales in perioada in care nu am avut parte de prea multi prieteni, sa fi avut pe cine sa sun ca sa-mi mai spun din ofuri. Ei vor avea aceasta sansa si as vrea sa nu o iroseasca prin certuri care dureaza decenii (cum am vazut cazuri) sau prin ura spun unii,  invidie ii spun altii, de la Cain pornire. Le repet intr-una ca dragostea mea pentru ei nu trebuie sa o imparta, pentru ca ea a crescut si am rezerve pentru fiecare dintre ei. 

Sper din tot sufletul ca, indiferent pe unde-i va duce viata si oricat de departe vor fi la un anumit moment unul de altul, sa se sune, sa se viziteze si sa-si petreaca momentele importante ale existentei impreuna. Visez la mese de sarbatoare la care sa se adune cu familiile lor si la care sa stam si sa depanam amintiri. De acum incerc sa le arat cum sa se inteleaga, sa-si tina partea, sa se apere si incurajeze. Poate va veni o vreme cand noi parintii nu vom mai fi acolo, iar sustinerea lor va fi salvatoare pentru unul dintre ei. 

Este un obiectiv al meu pe termen lung sa-i fac sa inteleaga cat sunt de importanti pentru noi, dar si unul pentru celalalt. Pe parcurs vor avea prieteni, iubiti, vor fi adorati, dezamagiti, tradati si iar iubiti, dar singurele constante din viata lor vor fi parintii si fratii.

Incet, incet par sa inteleaga asta si desi au rabufniri si mici neintelegeri, desi isi mai arunca vorbe grele si poate isi mai doresc cateodata sa fi fost singuri la parinti pentru a beneficia de toate avantajele, ii vad cum nu pot sta mult timp unul fara celalalt, cum se imbratisaza cand se revad, cum isi fac declaratii de dragoste. Atunci mi se umple inima de bucurie si speranta ca va fi asa cum am visat. Sunt convinsa ca natura si chemarea sangelui isi vor face datoria, dar respectul se mai si invata, iar aceasta indatorire si placere imi revin mie, ca mama.