Cum am invatat sa nu le mai ucid visele copiilor mei

Ioana este o fetita foarte ambitioasa. Tot ce isi propune duce la bun sfarsit, de multe ori cu prea multa incrancenare. Avem de foarte multe ori discutii referitoare la viziunea ei foarte pragmatica asupra lumii. Spre deosebire de mine care sunt mai idealista si care pun simtirea inaintea ratiunii, ea este mult mai orientata spre atingerea scopurilor, ceea ce am inceput sa accept si sa inteleg ca nu este tocmai un lucru rau in viata. In fine, tot sunt de parere ca trebuie sa existe un echilibru si i-am impartasit si ei de nenumarate ori acest mod de a vedea lucrurile.

Daca o intrebai acum un an ce vrea sa faca in viitor, stia foarte clar ca meseria ei va fi una banoasa, inca nu se hotarase daca va fi medic sau avocat. Este la curent cu ce salarii de mizerie au medicii si din acest motiv si-a facut planul bine pus la punct al unui cabinet particular, cu locatie, design, amplasare cabinete etc. De la un timp insa, imi tot spune ca s-a gandit mai bine si va fi manager de hotel de 7 stele...Si de aici incepe sa-mi povesteasca cu abundenta de amanunte cum va arata luxosul ei hotel...in care eu si taica-su, in calitatea noastra de parinti de manager vom avea un apartament cum nici cu mintea nu putem gandi: jacuzzi, robinete placate cu aur, pat regal si cate si mai cate....Ce ne-am putea dori mai mult stiind ce batranete frumoasa ne asteapta!? :) 

Numai ca tot repetandu-se joaca asta in care am intrat si eu de foarte multe ori, ma apuc eu intr-o zi sa-i spun ca visul asta al ei este imposibil de realizat si am inceput sa-i expun motivele foarte logice si realiste de parca nu mai aveam in fata mea un copil cu capul plin de vise, ci un investitor cu capul in nori. I-am desfiintat bland, dar ferm toate incercarile de a ma convinge ca va reusi ceea ce si-a propus. Intr-un final, s-a uitat incruntata la mine si pe un ton in care rasuna dezamagirea ei profunda, mi-a spus: 'Sa stii ca nu-ti mai dau camera cu jacuzzi! Vei avea o camera obisnuita!'....Desi era foarte comica situatia, mi-am dat seama imediat ce greseala impardonabila comisesem...stiam din carti cum trebuie motivati si incurajati copiii, stiam din teorie cum trebuie sa le stimulezi imaginatia sau macar sa le-o hranesti si mai stiam ca nu trebuie sa razi de visele lor si totusi, din dorinta mea de a nu o vedea dezamagita (de parca viitorul ei era maine), incercasem sa o fac sa-si puna teluri realizabile. Ceea ce facusem de fapt, era sa-i setez limite, tocmai limitele care ne impiedica sa realizam lucruri marete...

De cand incep sa umble de-a busilea si pana se muta la casa lor, copiii aud mii si mii de NU-uri...de cele mai multe ori nejustificate (pentru actiuni care nu le pun viata sau integritatea in pericol)...Mintea capata reflexe puternice de negativism, tare pe care le duc cu ei la maturitate si care se perpetueaza de la o generatie la alta, cu toata literatura de specialitate care te invata sa spui mai des DA copiilor, sau macar sa maschezi refuzul intr-o forma pozitiva :) A fost nevoie de dezamagirea copilului meu in fata neincrederii pe care i-am dovedit-o in fortele si puterile ei de a-si realiza scopul, pentru a invata sa o ajut sa-si construiasca visele si nu sa i le daram.