Famelie mare, moncher, famelie mare...

La oras, sa recunoastem, sunt putine familii tinere care au trei copii sau mai multi. Majoritatea covarsitoare se opreste la doi. Asa ca atunci cand iesim in formula completa, suntem greu de ratat atat din cauza foielii generale, cat si a galagiei. Am surprins de multe ori oameni de pe strada care intorceau capul, ridicau din sprancene si ne numarau copiii in gand ca sa se asigure ca supozitia lor era corecta. Cei care vor sa-si satisfaca curiozitatea pe loc, ma intreaba: "Sunt toti ai dumneavoastra?". Cand le spun "da" cu voce tare si "nu, doar unul, ceilalti doi sunt rapiti" in gand pentru amuzamentul propriu, li se lumineaza fata si nu se lasa pana nu ma complimenteaza: " Dar ce curaj ati avut! Pe vremurile astea?!"..Imi sar si mie in ochi familiile cu copii multi si chiar ii dau coate consortului zambind conspirativ: "Uite! astia sunt ca noi!"

Reactiile necunoscutilor la vederea noastra sunt diverse: unii zambesc, altii ne invidiaza, iar cei mai multi ne compatimesc, desi din politete nu lasa sa se vada asta. Altii ne intreaba in fata: "Si? Mai faceti?"...de parca ne-ar chestiona, mai voalat, daca si din ce secta facem parte sau vor sa vada daca ne-am pierdut complet mintile. 

Cea mai haioasa intamplare a fost cand m-am oprit sa cumpar doua legaturi de marar de la o batranica si dupa ce i le-am platit, mi-a mai indesat o legatura de patrunjel in sacosa: "Ia mama, ca vad ca ai copii multi si viata e grea!"...Nu m-a lasat sa ma mai scotocesc de marunt ca sa-i platesc (extra) marfa si aproape ne luptam care pe care sa ne compatimim mai tare. 

O alta situatie amuzanta, dar care mi s-a parut jenanta pe moment a fost cand imi asteptam sotul, inconjurata de cei trei iezi, langa curtea unei biserici. Initial nu mi-am dat seama de ce lumea care trecea pe langa noi ne privea cu insistenta si putin incruntata. Ma gandeam ca sunt stramb incheiata la haina sau am ceva pus dea-ndoaselea de devenisem centrul atentiei. Nu exagerez, dupa ce reusesc sa-i imbrac pe toti, nu mai am rabdarea si suflul necesar sa ma dichisesc sau suntem vesnic in intarziere si mi s-a intamplat sa-mi dau seama pe strada ca am tricoul pus pe dos. Noroc ca se poarta si nu le mai poti distinge de cele cu cusaturile expres la vedere. Apoi am realizat ca-i pusesem fara voia mea in incurcatura. In curtea bisericii era o alta mama cu doi copii care asteptau sa pice ceva de pomana. Probabil ca trecatorii s-au gandit, fie si pentru o clipa, ca ii faceam concurenta acelei mame. Mi-a venit instantaneu sa rad, mai ales ca-mi si inchipuiam cum vreo femeie mai milostiva ne-ar fi intins un covrig.....ca deh! "Viata e grea, mamaie" :)

Cioc, cioc, cioc! Si stop! :)

Vine o vreme cand trebuie sa bati la (orice) usa din propria ta casa...Si daca nu respecti avertismentele, exista pericolul sa ti-o iei...sau sa platesti...la propriu. Atunci realizezi ca indiferent cu cate acadele ti-ai ademenit copiii cat erau mici, nimic nu-i mai indupleca...

Mi s-a intamplat si mie. Cand sa intru la fiica-mea in camera, am dat cu nasul de un afis lipit pe usa, o instiintare destul de oficiala, dar camuflata intr-un fluturas prietenos...Anuntul insa suna foarte serios si deloc de neglijat. Redau mai jos textul integral cu mici comentarii ale mele in paranteza cu italice bolduite:

"Inainte sa intri in camera, ciocane usor la usa. Daca nu-ti raspund, nu te supara, inseamna ca sunt foarte ocupata. Poti reveni mai tarziu si poti (obligatoriu) (asta mi s-a parut maxima) sa bati mult mai incet la usa. Nici a doua oara nu-ti raspund, inseamna ca sunt foarte, foarte, foarte ocupata. Pleci si dupa minim o ora, revii mai tarziu (aici se cam repeta, dar ca sa fie bine inteleasa). Ocupatiile mele pot fi (in textul original, fiica-mea a mai pus un 'i' in plus pentru care a fost deja apostrofata, iar greseala corectata ):

o citesc sau scriu (altele decat lectii, de obicei e legat de Jurnal)

o desenez si nu vreau sa fiu deranjata

o imi fac lectiile (abia pe locul III, dar bine ca le-a mentionat)

o imi fac ordine in camera (pe bune!? nu cred sa existe riscul asta..:) )

s.a.m.d.

Daca intrati pentru ca nu iti raspund (aici e alambicata rau) sau de la-nceput (deci oricum banii trebuie sa-i dai, asa inteleg eu) trebuie sa-mi dati 5 lei.

Nu-ncalcati regulile!

Daca ies afara si va zic sa ma lasati in pace, ma lasati in pace!!!!!!" 

S-a-nteles!?! 'Nteles!!

La vreo 2 zile, apare un anunt asemanator si pe usa lui Filip, ca doar nu era sa se lase mai prejos si sa nu faca si el un ban cinstit din deschiderea usii...Evident, mesajul il reprezinta...adica la el se lasa cu bataie...

"Inainte sa intri in camera, trebuie sa bati la usa de 3 ori. Daca bati de 4 ori si nu-ti raspund, o sa primesti bataie. (deci trebuie sa deschida ca sa te capaceasca) Daca bati de 5 ori, inseamna ca sunt foarte ocupat. Daca intri fara sa iti raspund, imi dai 5 lei. Filip"

Simplu, concis, mesaj clar, barbatesc!

Sper sa nu le vina ideea de ne percepe o taxa pentru accesul la baie...ca de batut la usa, eu sigur bat!

Fericire la cub :)

Sunt singura la parinti si de cand eram copil imi placeau familiile numeroase. Toate prietenele mele aveau cate un frate sau o sora mai mica/mic sau mai mare. Desi unii dintre ei erau ca soarecele cu pisica, ii invidiam cand ii vedeam impreuna, cand stiam ca se aduna la masa sau cand pleacau in vacanta. As fi vrut sa am si eu cu cine sa ma ciondanesc macar. O intrebam mereu pe mama de ce eu nu am frati si ma simteam destul de singura atunci cand ne retrageam in casa dupa o zi intreaga de joaca in fata blocului. Sunt convinsa ca daca sanatatea i-ar fi permis, ar mai fi facut si mama copii, dar  nu a fost sa fie.

Cand mi-am facut planurile pentru viata, am stiut ca voi avea doi copii, nu concepeam altfel. Asteptarile mele au fost depasite cu mult si a aparut si al treilea. Ii spun mereu Ioanei ca Filip si Sara sunt darurile mele pentru ea. La fel ii spun si lui Filip, sa se bucure de surori, pentru ca sunt cel mai bun si frumos lucru pe care noi ca parinti i l-am putut face cadou. Le repet intr-una cat sunt de norocosi si cat trebuie sa se respecte si pretuiasca. Ei stiu deja ca atunci cand mami si tati vor fi foarte batrani sau vor urca la Doamne Doamne, nu vor fi singuri, ci vor fi legati pe viata. Tare mi-as fi dorit si eu, adult fiind, mai ales in perioada in care nu am avut parte de prea multi prieteni, sa fi avut pe cine sa sun ca sa-mi mai spun din ofuri. Ei vor avea aceasta sansa si as vrea sa nu o iroseasca prin certuri care dureaza decenii (cum am vazut cazuri) sau prin ura spun unii,  invidie ii spun altii, de la Cain pornire. Le repet intr-una ca dragostea mea pentru ei nu trebuie sa o imparta, pentru ca ea a crescut si am rezerve pentru fiecare dintre ei. 

Sper din tot sufletul ca, indiferent pe unde-i va duce viata si oricat de departe vor fi la un anumit moment unul de altul, sa se sune, sa se viziteze si sa-si petreaca momentele importante ale existentei impreuna. Visez la mese de sarbatoare la care sa se adune cu familiile lor si la care sa stam si sa depanam amintiri. De acum incerc sa le arat cum sa se inteleaga, sa-si tina partea, sa se apere si incurajeze. Poate va veni o vreme cand noi parintii nu vom mai fi acolo, iar sustinerea lor va fi salvatoare pentru unul dintre ei. 

Este un obiectiv al meu pe termen lung sa-i fac sa inteleaga cat sunt de importanti pentru noi, dar si unul pentru celalalt. Pe parcurs vor avea prieteni, iubiti, vor fi adorati, dezamagiti, tradati si iar iubiti, dar singurele constante din viata lor vor fi parintii si fratii.

Incet, incet par sa inteleaga asta si desi au rabufniri si mici neintelegeri, desi isi mai arunca vorbe grele si poate isi mai doresc cateodata sa fi fost singuri la parinti pentru a beneficia de toate avantajele, ii vad cum nu pot sta mult timp unul fara celalalt, cum se imbratisaza cand se revad, cum isi fac declaratii de dragoste. Atunci mi se umple inima de bucurie si speranta ca va fi asa cum am visat. Sunt convinsa ca natura si chemarea sangelui isi vor face datoria, dar respectul se mai si invata, iar aceasta indatorire si placere imi revin mie, ca mama.

Momente unice, amintiri cat viata...

Uneori ma intreb ce episoade din existenta mea mi-ar trece prin minte daca as fi intr-o situatie limita si mi s-ar derula viata pe repede-nainte, cum vedem in filme. Fara urma de indoiala, as putea retrai oricand emotiile si sentimentele care m-au insotit cand i-am avut pe copii. De cate ori ma uit la ei si ma minunez ce mari sunt si cat de repede se scuge timpul, de atatea ori imi aduc aminte, cu detaliu de amanunte, prima intalnire cu ei. De la ultimele minute acasa si zapaceala generala care se instala inevitabil, desi in timp, dupa primul si al doilea copil ne simteam mai antrenati : fugi si ia-o pe mamaie ca sa stea cu Ioana (apoi fugi si ia-o pe mamaie ca sa stea cu Ioana si Filip), bagajul? unde-i bagajul? (desi era pregatit cu saptamani inainte), telefonul! unde mi-e telefonul?, apoi drumul spre spital, glumele facute cu sotul in masina din dorinta de a trece timpul mai repede si de a ne ascunde emotiile, ratarea intrarii la Municipal (desi el stia drumul ca in palma, dar nu mai gandea limpede), teama de a nu naste in masina (cum tot in filme vedem), controlul, fisa de internare cand imi uitam si numele...tremuratul pe care nu reuseam sa mi-l stapanesc si nerabdarea... Apoi mult asteptatul moment cand vedeam mogaldeata si atingeam momentul ala de fericire si euforie punand-o la san.

Ca ieri vad imaginea mea cu Ioana de 2 zile, infasurata toata intr-un port bebe rosu, in care daca nu eram atenta, o pierdeam, pregatindu-ne sa iesim pe usa spitalului si asteptandu-l pe tati sa traga masina cat mai aproape ca sa nu o atinga gerul de ianuarie. Eram atat de mandra de comoara pe care o strangeam la piept, incat mi se parea ca toata lumea se uita numai la noi si ne admira.

Primul drum in trei (Municipal-casa) si toate gandurile mele care se invalmaseau despre cum mi s-a schimbat viata si despre lucrurile frumoase care urmau sa vina. Si au venit! 

Imi aduc aminte cat ma minunam de bebe Filip, blond ca un puf de pui de gaina, rotund si frumos, cum nu mai vroiam sa-l pun in patutul pregatit pentru bebei si cum ma uitam stramb la toti binevoitorii care-mi dadeau sfaturi si previziuni despre cum se va invata el in brate. Dar eu stiam mai bine, ca doar si pe Ioana o tinusem numai in brate cu zilele si noptile si slava Domnului, eram amandoua bine mersi!

Le simt si acum mirosul divin de lapte si miere si mi-a ramas si acum obiceiul aproape animalic de a-i mirosi si a ma bucura de aroma lor de copii. 

A urmat Sara, furmusetea si gingasia ei ma faceau sa amutesc de placere si doar eram antrenata, traisem aceleasi emotii de doua ori inainte si totusi nu ma mai saturam de drag. Tin minte ca in spital fiind cu ea, ma gandeam cu un mare dor la copiii care ma asteptau acasa, simteam nevoia sa-i am si pe ei aproape, iar acum, de cate ori am ocazia, ii strang pe toti trei la piept.

Daca inchid ochii, vad ultimele revelioane linistite in doi, apoi in trei, in patru (eu cu o burta imensa de fiecare data si numarand zilele pana la termen, toti trei nascundu-se in ianuarie si februarie) si in final, in cinci. Ma indulcesc mereu cu mutritele lor si rad si acum cand imi amintesc cum a reactionat Ioana la un an si jumatate cand am dus-o prima oara la mare si s-a intins pe nisip facand 'Ingerasi' ca in zapada sau figura lui Filip cam la aceeasi varsta, cand se arunca tinut de manute in piscina pentru copii, iar rasul lui in hohote era tot ce vroiam sa aud. 

Este incredibil cum mintea inregistreaza si reda fara nicio greutate amintirile dragi si emotiile puternice, mai ceva decat orice gadget performant. La fel de minunat e cum mamele uita in timp toata durerea si procesele mai putin placute prin care trec. Sunt convinsa ca amintirea acestor trairi va fi la fel de intensa si peste ani cand ei vor fi deja mari. Lor li se vor adauga altele si altele ca intr-un puzzle de a carei imagine te bucuri pe masura ce potrivesti piesele.

Con grande errore....pardon, amore!

Trebuie sa precizez de la inceput ca nu suntem exagerati in nicio privinta in legatura cu hrana copiilor. Evident ca ne dorim sa manance sanatos, dar nu ne isterizam daca, prin cine stie ce concurs de imprejurari ajungem la un Mec o data pe an (desi am vazut ca nu mai e o moda sa le faci ziua de nastere copiilor acolo), sau daca ii serveste cineva cu pufuleti. Eu mi-am facut un obicei din a citi etichetele si evit alimentele periculoase sau dubioase. Este si motivul pentru care nu-i iau la cumparaturi cu mine, altfel ma vad nevoita sa le tin prelegeri de nutritie in magazin sau sa reincep sa pun inapoi pe raft dulciuri si snack-uri apetisante in timp ce ei ar saliva langa mine. Am dus si inca mai duc lupte grele cu bunicile care le iau gustarele pentru ca 'a poftit copilul'. Dar, repet, nu sunt adepta niciunui curent extremist in ceea ce priveste hrana lor si a noastra. In mare stiu si ei ce este sau nu sanatos. Ioana a fost foarte receptiva la sfaturile mele si pentru ca ea mananca doar atat cat sa nu se evapore. Cu Filip este mai greu pentru ca e un mare pofticios la dulciuri, dar il inteleg pentru ca si eu fac eforturi mari sa ma abtin.

Ieri apare fiica-mea toata un zambet de victorie, cu o punga frumos colorata si fosnaitoare in mana: -'Mami, uite ce mi-am luat de la chioscul de la scoala. Stii ce bune sunt? Colegii mei isi iau mereu si am gustat si eu o data...Uite, sunt coapte, nu prajite'...zice ea ca sa-mi mai taie din avantul cu care ma pregateam sa contracarez :)

Erau Bruschette Maretti cu Mix de branzeturi (e importanta aroma pentru ca mi-a usurat mie foarte mult munca de convingere). Zic: 'Ia, mami, sa vedem! Ce contin de sunt asa de bune?' ...si caut sectiunea cu ingredientele...si caut...si caut...pe un cant al ambalajului, victorie! in toate limbile pamantului erau mult cautatele ingrediente, dar cu un font minuscul, incat eu, care vad ca un vultur simteam nevoia de niste ochelari sau o lupa. Si le citesc cu voce tare ca sa auda si copiii ce urma sa manance cu pofta: faina de grau, ulei vegetal:olina de palmier, extrudat de porumb, aroma de mix de branzeturi, zer pudra, sare, zahar. Si de aici incep niste denumiri pe care cred ca nu le pot pronunta corect nici chimistii: maltodextrina, potentiator de aroma, glutamat monosodic, guanilat disodic, inozinat disodic, proteina din zer, turmeric (asta e sanatos, dar cred ca nu se mai pune la socoteala), agent antiaglomerant, dioxid de siliciu....v-ati plictisit? ca mai avem....(iar) zahar, (iar) drojdie, (iar) sare, lapte praf degresat, gluten uscat, agent de umezire, guma guar (superb!), dextroza, agent de tratare a fainii, acid ascorbic (E300), emulgator (E472), antioxidanti, extract de rozmarin. Mai contine alergeni: gluten si produse lactate.

Apoi, cu o figura ingrijorata, le spun: 'Acum gustati!'....Evident ca nu s-au mai napustit ca ulii asupra pachetului, aveau deja ceva rezerve. Cand am desfacut punguta, probabil de la aromele alea de branza, ne-a izbit un miros de sa te tii de nas. Copiii nu s-au lasat si au luat fiecare cate o feliuta frumos rumenita de painica....aproape la unison au scuipat-o si schimonositi de sila au spus ca nu mai mananca in viata lor asa ceva. Am avut noroc ca erau execrabile la gust, insa sunt astfel de porcarii gustoase.

Mi-am adus aminte de reclama care inca ruleaza pe toate posturile TV: intr-o traditionala bucatarie italiana, un bucatar pregateste painicile, iar pe ecran sunt imagini cu rosii zemoase, ulei verde virgin de masline si swaiter..'ingrediente alese cu grija' ne spune o voce...apare si italianca tanara si frumoasa care gusta din bucatelele 'coapte cu dragoste', completeaza vocea...Ai crede ca trebuie sa faca parte din portia ta zilnica de sanatate...

Furia mea cea mare e ca aceste Mixuri de aditivi, conservanti si chimicale se vand la magazinele DIN scoala, nici macar de langa. Copiii se lasa usor pacaliti de reclamele mincinoase. Si daca in pauza mare isi cumpara un croissant cu ciocolata, o punga de chipsuri si o sticla de suc, iar de rest niste bomboane gumate....zilnic...sanatatea lor este in mare pericol. Mi se pare o crima comisa cu buna stiinta de producatori, vanzatori si mai ales de cei care-si dau aprobarea ca astfel de produse sa se comercializeze in scoli. Daca ii cumpara mama de la magazin este una si asumata, dar daca au acces la ele zilnic si fara supraveghere, este alta si mai grava. Din acest motiv, eu nu-i dau inca bani de cheltuit la scoala (au fructe, sandvich-uri pe care Ioana oricum nu le mananca), ieri a fost o exceptie pentru ca nu mai avea sticluta cu apa si a fost o solutie de urgenta sa-i dea taica-su 5 lei.

Oare daca tot merg la scoala ca sa-i indopam cu informatii si sa-i pregatim pentru viata, n-ar fi utile si niste ore de nutritie, evident dupa ce se desfiinteaza chioschiurile cu porcarii?

Cica trei nu e okey :)

Am citit ieri un articol (pe mommyish.com) care mi-a descretit fruntea, dar m-a si pus pe ganduri. Ideea principala era ca daca vrei sa fii un parinte bun si mai ales, sa ai copii fericiti, sa nu faci trei mostenitori. Iar daca-i faci, mai bine nu te mai opresti decat dupa vreo patru, cinci sau mai multi. Concluzia lor se baza pe un studiu efectuat de TodayMoms.com pe un esantion de 7000 de mame americane. Majoritatea celor care aveau trei copii raportasera un nivel de stres mult mai ridicat decat cele cu doi sau mai mult de trei. In familiile cu doi copii, practic mecanismul de crestere este tras la indigo, iar in cele cu peste patru deja lucrurile scapa total de sub control, nu mai exista loc pentru perfectiune, 'they pretty much don't give a shit-in a healthy, loving way of course' :)...Citind asta, mi-au venit instantaneu in minte imagini din filmul 'Cu duzina e mai ieftin', povestea unei familii cu 12 copii si tot haosul generat de o mica armata de toate varstele si tipologiile. Mamele cu trei odrasle sunt prinse undeva la mijloc. Isi doresc ordine, stabilitate, armonie, reguli, dar de cele mai multe ori sunt coplesite si depasite, iar confortul lor psihic este afectat, spune studiul.
Desi numarul trei este adesea considerat magic, perfect, sacru, divin, in ceea ce priveste copiii, trei aduce si probleme. Si nu numai pentru mame, ci si pentru copilul mijlociu. Aici, fara a citi vreun studiu sau vreo teorie, pot sa spun cu mana pe inima ca este adevarat. Filip este copil mijlociu si se comporta ca atare. Oricat as incerca eu sa-l scap de acest sindrom, nu reusesc. Multa vreme m-am invinovatit pentru comportamentul lui rebel si episoadele de revolta, dar de vina este si pozitia ingrata de copil mijlociu. Desi incercam din rasputeri sa nu se simta 'invizibil' si neindreptatit fata de surioara mai mare sau cea mai mica, se intampla adesea sa nu ne iasa, dar despre Filip si statutul lui in familia noastra, intr-un post viitor :)
Pe mine, concluziile studiului m-au amuzat, dar un sambure de adevar exista acolo. Ca mama de trei copii cel mai greu imi este sa-mi impart timpul fiecaruia, in mod egal. Vorbesc de timpul ramas dupa ce scad orele petrecute la serviciu, in bucatarie, la cumparaturi si cu restul treburilor casnice. Cand reusesc sa-i adun pe toti la o activitate comuna (citit, pictat, jocuri) este o usurare pentru mine, insa nu este suficient pentru ei. Vor sa ne jucam/iubim/petrecem timp si separat, au acest drept si sunt foarte fericiti cand nu au concurenta. Pentru mamele cu mai mult de un copil, 24 de ore sunt adesea insuficiente, mereu raman restante. Intotdeauna m-am intrebat cum procedeaza femeile care au mai multi copii decat mine, daca eu resimt asa de tare lipsa timpului. Acum am inteles ca nu se streseaza atat de tare si lucrurile mai merg si de la sine. :)

Cum am invatat sa nu le mai ucid visele copiilor mei

Ioana este o fetita foarte ambitioasa. Tot ce isi propune duce la bun sfarsit, de multe ori cu prea multa incrancenare. Avem de foarte multe ori discutii referitoare la viziunea ei foarte pragmatica asupra lumii. Spre deosebire de mine care sunt mai idealista si care pun simtirea inaintea ratiunii, ea este mult mai orientata spre atingerea scopurilor, ceea ce am inceput sa accept si sa inteleg ca nu este tocmai un lucru rau in viata. In fine, tot sunt de parere ca trebuie sa existe un echilibru si i-am impartasit si ei de nenumarate ori acest mod de a vedea lucrurile.

Daca o intrebai acum un an ce vrea sa faca in viitor, stia foarte clar ca meseria ei va fi una banoasa, inca nu se hotarase daca va fi medic sau avocat. Este la curent cu ce salarii de mizerie au medicii si din acest motiv si-a facut planul bine pus la punct al unui cabinet particular, cu locatie, design, amplasare cabinete etc. De la un timp insa, imi tot spune ca s-a gandit mai bine si va fi manager de hotel de 7 stele...Si de aici incepe sa-mi povesteasca cu abundenta de amanunte cum va arata luxosul ei hotel...in care eu si taica-su, in calitatea noastra de parinti de manager vom avea un apartament cum nici cu mintea nu putem gandi: jacuzzi, robinete placate cu aur, pat regal si cate si mai cate....Ce ne-am putea dori mai mult stiind ce batranete frumoasa ne asteapta!? :) 

Numai ca tot repetandu-se joaca asta in care am intrat si eu de foarte multe ori, ma apuc eu intr-o zi sa-i spun ca visul asta al ei este imposibil de realizat si am inceput sa-i expun motivele foarte logice si realiste de parca nu mai aveam in fata mea un copil cu capul plin de vise, ci un investitor cu capul in nori. I-am desfiintat bland, dar ferm toate incercarile de a ma convinge ca va reusi ceea ce si-a propus. Intr-un final, s-a uitat incruntata la mine si pe un ton in care rasuna dezamagirea ei profunda, mi-a spus: 'Sa stii ca nu-ti mai dau camera cu jacuzzi! Vei avea o camera obisnuita!'....Desi era foarte comica situatia, mi-am dat seama imediat ce greseala impardonabila comisesem...stiam din carti cum trebuie motivati si incurajati copiii, stiam din teorie cum trebuie sa le stimulezi imaginatia sau macar sa le-o hranesti si mai stiam ca nu trebuie sa razi de visele lor si totusi, din dorinta mea de a nu o vedea dezamagita (de parca viitorul ei era maine), incercasem sa o fac sa-si puna teluri realizabile. Ceea ce facusem de fapt, era sa-i setez limite, tocmai limitele care ne impiedica sa realizam lucruri marete...

De cand incep sa umble de-a busilea si pana se muta la casa lor, copiii aud mii si mii de NU-uri...de cele mai multe ori nejustificate (pentru actiuni care nu le pun viata sau integritatea in pericol)...Mintea capata reflexe puternice de negativism, tare pe care le duc cu ei la maturitate si care se perpetueaza de la o generatie la alta, cu toata literatura de specialitate care te invata sa spui mai des DA copiilor, sau macar sa maschezi refuzul intr-o forma pozitiva :) A fost nevoie de dezamagirea copilului meu in fata neincrederii pe care i-am dovedit-o in fortele si puterile ei de a-si realiza scopul, pentru a invata sa o ajut sa-si construiasca visele si nu sa i le daram. 

Cine sunt Caprita si iezii ei?

Bun venit pe blogul meu si in lumea mea virtuala! De curand am simtit ca este momentul sa pun in practica acest proiect mai vechi, mi-am facut curaj gandindu-ma ca oricum nu va fi vizitat de prea multi necunoscuti :) si m-am apucat de treaba. Scopul acestui caiet electronic este de a crea copiilor mei un jurnal in care sa scriu situatii hazlii din viata noastra, gandurile mele pentru ei, dorintele si sperantele mele legate tot de ei, sa le consemnez periodic 'perlutele' verbale de care se vor amuza mai tarziu...Este, de fapt, o continuare a jurnalelor pe care le tineam pentru fiecare in parte atunci cand erau mici, atat cat imi permitea timpul.
Eu sunt mama iezilor....am 37 de ani, lucrez in domeniul Financiar, sunt casatorita de cand ma stiu (aveam 22 de ani cand m-am mutat la casa mea, maritata cu acte in regula)...De copil imi doream copii, insa destul de multi ani am asteptat sa vina momentul perfect pentru a-i avea...Si am tot asteptat, de ne ciuruiau toti cu intrebarea obsedanta: 'Si copii? Nu faceti?'...A urmat apoi momentul de declick cand realizezi ca nu exista perfect timing ca sa devii parinte si ne-am apucat sa-i facem. Dupa al treilea, toti cei care ne intrebasera 'cand?', ne intrebau acum: 'Dar voi nu va mai opriti?Mai faceti?' :)
Primul fluturas a venit pe lume in 2005 si desi programasem sarcina in toamna, s-a intamplat mai devreme, in primavara. Ioana, asa cum este si acum grabita, s-a nascut mai devreme cu o luna, 'lunga si slaba' cum bine a descris-o o asistenta in maternitate...Era cat un pui, nu avea nici gurita sa suga, dar luptatoare si cu un gust pentru victorie care o caracterizeaza si acum, la 9 ani.
Dupa patru ani l-am primit cu bratele deschise pe fratiorul ei, Filip. Am trait aceleasi emotii si fericire de nedescris in cuvinte cand l-am tinut prima oara in brate. Un baietel blondut si rotunjor care a completat frumos tabloul nostru de familie. Aveam  tot ce-mi puteam dori, doi copii frumosi si sanatosi. Insa planurile mele nu au coincis cu cele pe care le scrisese deja Dumnezeu pentru noi, din fericire. Dupa cei doi, nu banuiam nicio secunda ca aventura maternitatii nu se incheiase inca. A urmat vestea ca sunt din nou insarcinata (desi faceam tot posibilul sa nu se intample asta), panica, debusolarea, disperarea, sentimentul ca lumea mea perfecta este zgaltaita si neacceptarea a ceea ce mi se intampla. Singurul calm si sigur pe ceea ce-si doreste a fost, inca de la inceput, sotul meu. El mi-a dat incredere ca este bine sa pastram darul ce tocmai ni se oferise si vreau sa-i multumesc pentru asta. Dupa ce m-am obisnuit cu ideea ca voi fi din nou mama, mi s-a parut totul atat de clar si firesc. Traiam din nou fericirea in stare pura, ma simteam norocoasa si speciala. Acum aproape 3 ani s-a nascut Sara, copilul-dar-divin, neprogramat, dar imbratisat si iubit cu toata fiinta. Este o fetita frumoasa si desteapta, dar ceea ce are ea special este forta cu care imparte dragoste celor din jur, este incredibil de calda si iubitoare.
Casa noastra este mereu plina, vesela (daca excludem tantrumurile de care inca nu am scapat), poate un pic cam zgomotoasa si dezordonata, dar noi ne simtim binecuvantati si fericiti. Invatam in fiecare zi din greseli sa fim parinti mai buni decat am fost ieri, avem momente cand ne vine sa ne luam campii, dar incercam sa ne pastram calmul si sa nu mai luam totul prea in serios pentru ca viata in cinci e chiar FUN!