Vreau sa cant, sa visez si sa rad...Sa nu uit sa ma joc cateodata...

Intr-una din serile trecute, cand afara era zapada cat casa si se inregistrau recordurile de temperaturi cu minus pe anul asta, cei mici au facut din cada piscina si din dusul de seara, o super balaceala.

Filip: Mami, azi fac singur baie!

Eu:   Bine, Filip!...dar cu o voce stinsa din care Filip imi citeste ingrijorarea...

Filip: Dar singur! Nu vreau sa vii tu deloc!

Eu:   Vin doar putin, sa-ti potrivesc apa....(zic entuziasmata ca gasisem motiv sa-l insotesc)

Filip: Nu vreau! Ma descurc!

Eu (din ce in ce mai tematoare): Bine, daca ai nevoie de mine, ma strigi....

Mi-am dat seama ca pune ceva la cale si ca tocmai imi dadusem acordul pentru orice avea sa se intample ...

Dupa zeci de minute, intru sa-l zoresc, dar deja era prea tarziu...Apa statea sa se reverse, abur sa-l tai cu cutitul, fleasca pe jos (desi trasese perdeluta), el sapunit pe jumatate de cap, cealalta jumatate uscata (cum o fi reusit?!?), isi facuse niste submarine din sticlutele de sampon si canta fericit Acasa, a lui Smiley.
Am sarit sa opresc apa, dar exact in momentul ala a aparut Sara in cadrul usii si cand a vazut ce bine se distreaza frate-su, intr-o fractiune de secunda, pana sa apuc eu sa obiectez, era deja dezbracata (de obicei se mai incurca in cracii de la pantaloni sau are probleme cu trasul tricoului peste cap, dar nu si de data asta!), isi facuse din picioare compas si escalada marginea cazii.

A reusit fara probleme, iar eu le-am spus scurt, cu ultima farama de autoritate care-mi mai ramasese, ca mai au 5 minute de balaceala....Evident ca din 5 s-au facut 25 de minute...dar cu greu ar fi reusit cineva sa opreasca dezlantuirea lor in chiote de bucurie. S-au bagat cu capul la fund, au topait, s-au stropit reciproc, mai ceva ca-n timpul verii, la piscina.

Singura mea dilema, in timp ce priveam spectacolul si baia explodata era pe care sa-l iau primul in prosop, sa-l usuc si imbrac, pentru ca nu ar fi renuntat niciunul pana la ultima picatura de apa...

De cand au mai crescut copiii si nu mai avem bebelus in casa, ne permitem si noi luxul de a incalca regulile si am remarcat ca atunci suntem cei mai relaxati, lipsiti de stres si ne simtim mai liberi. Ba este chiar distractiv. Am folosit pluralul persoanei intai pentru ca, pe langa copiii care savureaza momentele, cea mai fericita sunt eu. Nu mai stau stresata ca nu au dormit la pranz, ca au mancat sandwich-uri in loc de o mancare calda la cina sau ca sacii cu jucarii sunt toti in mijlocul casei, iar pe canapeaua din sufragerie nu e loc nici cat sa te asezi intr-o dunga. Si ca sa scap de stres, inainte de a le da acordul sa faca vreo trasnaie sau sa incalce cu buna stiinta o regula, incerc sa vizualizez cu ochii mintii care este cel mai rau lucru care poate iesi din ceea ce urmeaza sa facem. Asa, mintea mea se obisnuieste cu ideea celui mai sumbru scenariu, iar cand se intampla, privesc cu relaxare ceea ce este pentru mine un deja vu...

"M-am saturat sa fiu o mama buna!" exclama cu naduf o mama a doi copii, personaj dintr-un film pe care l-am vazut recent. Se referea la lupta zilnica pe care o duc mamele cu ele insele si copiii pentru a nu se abate de la program, de a face doar ceea ce trebuie, cand trebuie si cum trebuie. Impunem un sistem de reguli ale casei, un mecanism prin care speram, sa facem lucrurile sa mearga ca pe roate. 

  "Nu ne jucam cu prizele! Nu umblam la aragaz! Ne spalam pe maini de cate ori este necesar!", "Nu ai voie sa-ti lovesti fratele/sora!" si in general cele care vizeaza siguranta copiilor, evitarea conflictelor, respectul celor din jur, toate acestea trebuie sa existe pentru a impiedica instaurarea unui haos general si pentru a crea un mediu sigur si confortabil pentru intreaga familie. Dar, regulile sunt bune daca nu abuzam de ele si sa recunoastem! Cele mai multe dintre ele (cu exceptia celor de mai sus) sunt instituite pentru a ne face viata mai usoara noua, adultilor.